RSS

Puţină reformă a învăţământului în optica mea…

20 Mai

REFORMA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎN VIZIUNE PERSONALĂ

– eseu subiectiv –

 Reforma presupune, indiferent de domeniul în care este aplicată, în cel mai uzual concept, o schimbare. Schimbarea este impusă de uzura sau ineficienţa obiectului supus reformării. În cazul învăţământului românesc  o falsă impresie mai ,,bântuie” încă lumea dascălilor: faptul că destui studenţi sau chiar numai absolvenţi de licee/colegii obţin premii sau burse în cadrul unor concursuri internaţionale. Aceste rezultate umplu de o mândrie firească dăscălimea românească, dar în acelaşi timp induc o anume doză de suficienţă, conştientă sau nu, în ceea ce priveşte adevărata măsură a stării învăţământului nostru.

Dincolo de aceste fireşti rezultate, cu care ne mândrim, acut , stringent, îngrijorător şi…ruşinos este faptul că ne-am  aflat pe ultimul loc în Europa la o testare a capacităţilor elevilor români de a-şi folosi cunoştinţele, priceperile, aptitudinile dobândite în şcoală. Cum este posibil aşa ceva? Ce anume a dus la această situaţie? Mai ales, însă, de ce acest fapt nu a condus automat la o analiză concretă a cauzelor acestui eşec, la un veritabil cutremur în întreg sistemul nostru?

Aş presupune că lipsa de reacţie este, în primul rând indiferenţă, urmată îndeaproape de inconştienţă din partea întregului sistem, luat ca un întreg de sus în jos, de la ministeriabili până la cel din urmă învăţător. Mai mult chiar, nepriceperea de a putea aprecia corect dimensiunile catastrofale ale căderii libere a învăţământului depăşeşte nepriceperea de a remedia  greşelile. Personal cred că aceste stări de fapt s-au putut petrece în mod special datorită fracturilor multiple existente in sistem, între teorie şi aplicabilitate, între proiectare şi posibilitate, între ,,ştiinţă” şi realitate, între elev şi profesor. Indiferent cât de multe lucrări de specialitate s-ar mai scrie, unele mai accesibile, altele mai greoaie şi de-a dreptul inutilizabile, ne dăm cu brio examenul în a ne situa în afara realităţii. Reforma actuală, mult prea lungă şi, în special, ineficientă, s-a situat totdeauna pe poziţii corecte din punct de vedere ştiinţific, dar utopic faţă de realitate. Nu am avut capacitatea de a anticipa schimbările majore care zădărnicesc eforturile bine ,,scrise” ale reformei. Nu este în intenţia mea să critic, dar ignorarea factorilor, brutal de vizibili, şi persistarea într-o lume ireală îmi dă un amar sentiment de minciună.

Fără îndoială că un număr de elevi fac încă să mai dăinuie speranţa că avem un învăţământ bun. Nu contest acest lucru. Acest lucru se întâmplă însă la scară foarte mică, acolo unde există încredere în şcoală şi sprijinul părinţilor  Dramatic este însă gradul de incultură la scară naţională, procentul foarte mare de analfabeţi, neîncrederea şi dispreţul pentru şcoală şi, prin urmare, pentru ce şi cum se învaţă în şcoală. Analiza acestor factori se limitează la statistici riguroase, planuri de remediere corecte şi, numaidecât, nominalizarea vinovatului de instalarea eşecului. Aşa se ajunge la o culpă a muşamalizărilor, cu acte în regulă, în timp ce generaţiile care ne vor reprezenta naţiunea trec superficial prin şcoală, promovează şi, cel mai grav rămân cu impresia suficienţei, superficialităţii, speculaţiilor.

Personal aş vedea reformarea învăţământului mai puţin sofisticată şi aş acorda mai puţină atenţie ,,modernizării terminologiei”, căutând pulsul viu la nivelul la care se află, acceptând obiectiv regresul deja instalat ca pe un fapt real, căutând soluţii realiste, chiar dacă acestea se încadrează în sfera paşilor mărunţi.

Aş începe obligatoriu o revoluţie în ceea ce priveşte coeziunea întregului sistem, de la stabilirea disciplinelor se studiu, la numărul de ore şi întocmirea riguroasă a programelor. Diferenţa faţă de modul în care s-au întocmit până acum ar putea ghipsa  una dintre fracturile majore din sistem. Nu văd foarte corect şi eficient ‚întocmirea acestora de către aceiaşi specialişti consacraţi care au lucrat fiecare separat, pe domeniul său. O mare echipă responsabilă alcătuită din specialişti pe domeniu, dublaţi de pedagogi practicanţi, nu teoreticieni, de psihologi în managementul timpului copilului, specializaţi în psihologia vârstelor, de sociologi, buni cunoscători ai realităţii sociale din ţara noastră, pe zone , poate chiar şi de consilieri familiali ar putea stabili consultându-se reciproc ce,cât şi cum pot asimila în mod real elevii la anumite vârste. Dar nu numai acest lucru este important, cât mai ales cunoaşterea noului tip de elev al zilelor noastre, care nu mai este deloc acelaşi cu cel de acum zece – cincisprezece ani. Aduc drept explicaţie fenomenul stresului, agitaţiei, afecţiunilor ,,moderne” tot mai frecvente la copiii zilelor noastre, pe care nu suntem pregătiţi să-i înţelegem, deci nici să-i ajutăm.

Văd astfel o corectă adaptare a rolului şcolii la pregătirea pentru viaţă a şcolarilor, în primul rând prin cunoaşterea, dar mai ales acceptarea nevoilor pe care le au aceştia. Un lucru foarte bun consider a fi actualul efort de a implementa ca mod de educaţie şi instrucţie ,,învăţarea centrată pe elev”, doar că acest lucru trebuie să facă parte dintr-un sistem corect programat pentru ca să fie şi posibil şi eficient. Un fapt cunoscut de toată lumea este tocmai imposibilitatea de a aplica acest stil care ar fi foarte benefic pentru pregătirea individuală a fiecărui copil, ţinând cont de posibilităţile sale individuale, dar şi de caracteristicile sale psiho-temperamentale, precum şi de condiţiile socio-familiale. De aceea o readaptare a întregului curriculum cu consultanţa specializată a psihologilor, pedagogilor, sociologilor pe lângă a specialiştilor pe discipline ar contura o nouă formă de abordare a învăţământului, oferind cadrului didactic pe lângă explicarea modului de muncă şi implicare şi cadrul oficial, realizabil. Aduc în acest sens o altă acuză actualului sistem de învăţământ: o prea riguroasă programare, o foarte mare stricteţe în respectarea programelor, de cele mai multe ori o falsă şi ineficientă ,,parcurgere a programelor” de frica (chiar acesta este termenul corect) sancţiunilor eventualelor verificări sau inspecţii. Nimic mai grav în învăţământul nostru decât acest lucru. Cunosc personal cazuri concrete de clase cu mari probleme în asimilarea cunoştinţelor, aflate ca nivel real la trei-patru clase în urmă, la care cadrele didactice predau materia pe care o au în planificare numai ca să ,,aibă dovada” că au respectat planificarea, mai exact programa. Aceşti copii ar avea mult mai mult de câştigat dacă s-ar lucra la nivelul care se află, asimilând,fără îndoială, mult mai puţin decât prevede programa, dar învăţând ceva în fiecare oră! În realitate însă ,,golurile” în asimilarea cunoştinţelor şi deprinderilor duc la situaţia paradoxală ca de la un moment dat să nu mai poată asimila nimic, iar cadrul didactic trăieşte un stres continuu, al neputinţei, vinovăţiei şi al…ameninţării.

De aceea, în vederea evitării acestui fapt incredibil, prin care i se pretind unui cadru didactic calităţi excepţionale, prin care poate rezolva optim majoritatea situaţiilor dificile (care oricum deţin supremaţia faţă de situaţiile normale), indiferent de gravitatea cauzelor, cu folos ar fi o acceptare ,,oficială” a acestor realităţi care duc la situaţii problemă indiferent de cât de multă dăruire ar dovedi cadrul didactic. O testare a situaţiilor reale, care înseamnă nu numai capacităţi intelectuale ale copiilor, ci şi mediul, mentalitatea, atitudinea şi sprijinul comunităţii, bine gândite în aşa fel încât să i se permită cadrului didactic să acţioneze în folosul copilului, nu obligatoriu în litera programei dacă acest lucru nu este nicicum posibil ar înjumătăţi pe puţin procentul de semianalfabetism la nivel de absolvenţi de gimnaziu şi ar diminua foarte mult fenomenul de abandon şcolar.

De asemenea, aş vedea cu totul altfel aprecierea performanţelor profesionale ale cadrelor didactice. Am curajul să afirm că un copil provenit dintr-o familie cultivată, bine educată, care îşi sprijină consecvent copilul în timpul şcolii va fi premiant indiferent de cadrul didactic pe care îl are. Adaug că pe lângă satisfacţia profesională pe care i-o oferă profesorului, un astfel de elev nu va fi o sursă de stres sau chiar depresie precum copilul provenit dintr-o familie abia alfabetizată (sau chiar analfabetă), fără cultură, mijloace familiale etc. Ori utopia aici apare: dascălul care reuşeşte prin multă muncă, stres şi dăruire să-l înveţe a citi pe un copil defavorizat este catalogat drept ,,fără rezultate, fără performanţe”, în timp ce acela care are norocul de a fi privilegiat este merituos. Problema nu este numai a inechităţii evaluării, cât mai ales a scăderii motivaţiei acestor cadre, care sunt, de altminteri, oameni cu aşteptări şi limite.

Un alt aspect pe care îl poate constata oricine, dar îl consideră firesc sau îl ignoră este fractura dintre ciclurile de şcolaritate, la scară mare, şi chiar între disciplinele aceluiaşi ciclu, la scară mai redusă. Există, spre exemplu, o foarte mare discontinuitate şi nepotrivire între modul în care este abordat elevul la clasele primare şi cum este abordat brusc în ciclul gimnazial. Prin urmare consider că trebuie introdusă o regulă obligatorie şi reală în ceea ce priveşte cunoaşterea portretului psihofizic, psihoemoţional şi psihosocial. Aceste norme există doar pe hârtie, sunt cunoscute, dar neaplicate, din păcate. Ruptura este traumatizantă pentru un foarte mare număr de elevi, dintre care foarte puţini ies în câştig, majoritatea manifestând un confuz disconfort psihic şi emoţional care duce la ,,răul de şcoală” pentru cei sensibili şi indiferenţa pentru şcoală, cu tot ce presupune ea, pentru cei cu afectivitate mai redusă. Fenomenul este cunoscut de toată lumea, numai că este redus la disputa între învăţători şi profesori, care se autoînvinovăţesc reciproc. Şi pentru această situaţie aş solicita cercetări reale făcute de oameni de specialitate, care să găsească soluţii corecte şi aplicabile, care să fie strict respectate.

Din păcate ,,reforma mea” rămâne la faza de proiecţie imaginară, iar eu nu voi şti niciodată dacă ceea ce cred este utopic, nepotrivit sau chiar este bun, realizabil şi de…succes!

Înv. CROITOR VIORICA

Şcoala cu clasele I-VIII ,,Dimitrie Păcurariu” Şcheia

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 Mai 2011 în educatie

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: