RSS

A fi dascăl

27 Mai

                                      EU SUNT DASCĂL!

–         eseu pentru legenda personală –

                                                         MOTO: ,,Iubeşte copiii, iar dacă nu poţi iubi

                                                                                       peste măsură, să nu iei copii în grijă”                      

          Sunt învăţătoare de treizeci de ani, meserie la care am visat statornic şi  cu drag din anii copilăriei. Mai mult chiar, câteva din motivele pentru care mi-am dorit să fiu învăţătoare mi-au rămas şi trainice deprinderi în munca la clasă. Astfel, pentru că în prima mea zi de şcoală nu am reuşit să scriu, rupând peniţa tocului şi mâzgălind urât foaia, fapt pentru care am fost aspru pedepsită, mi-am dorit să fiu învăţătoare ca să-i ajut pe copii, în clasa I, să scrie, fără să îi cert sau să-i pedepsesc.   Tot dintre visele mele de copil face parte şi perseverenţa cu care am urmărit să le dezvălui copiilor bucuria de a-i ajuta pe ceilalţi, prietenia şi îngăduinţa faţă de cei aflaţi în situaţii triste. Şi tot la fel de vie îmi este dorinţa de a le oferi cât mai multe clipe de fericire, bucurându-mă alături de ei în jocurile lor, căutând să le umplu copilăria cu cât mai multe amintiri frumoase, la care să se poată întoarce cu gândul, mai târziu, în cursul vieţii lor.

Devenind învăţătoare, unul dintre ţelurile care m-au călăuzit în toţi aceşti ani a fost să fiu de folos elevilor mei nu numai la activitatea la clasă, ci şi să realizez cu ei obiective cu bătaie lungă, de sprijin real pentru viaţa lor, ca viitori adulţi.

          Dintre toate obiectivele pe care le-am urmat, cel mai mult m-a preocupat cultivarea dorinţei copiilor de a învăţa, dimensiune care asigură în cea mai mare măsură o învăţare profundă şi durabilă. Dorinţa copiilor de a învăţa cu plăcere este anevoie de trezit, chiar dacă în acest sens sunt numeroase studii şi strategii teoretice care fac să pară un lucru simplu, ea se insuflă greu de către dascăl şi numai prin preocuparea sa continuă de a adapta întreaga strategie la  nivelul de aşteptare al copilului, care însumează caracteristicile intelectuale ale vârstei, în special cele ale puterii de înţelegere, cu cele ale preocupărilor care îi încântă.

          Ca dascăl – martor şi, deopotrivă, implicat în traversarea unei prea lungi perioade  istorice de tranziţie a sistemului de învăţământ românesc, am fost nevoită să-mi reconsider viziunea, strategia şi mentalitatea iniţială prin care învăţământul poate răspunde avalanşei de schimbări din societatea noastră.

          În urma schimbărilor care au survenit, impactul cel mai puternic a fost asupra educaţiei: un nou tip de elev, un nou tip de cetăţean aşteptat de societate, deci o nouă abordare a întregului proces de educaţie. Ca să mă explic, voi face comparaţie cu fostul elev, care, cu un univers redus de posibilităţi în domeniul preocupărilor extraşcolare,  putea fi infinit mai uşor de manevrat în procesul învăţării. Copilul de astăzi nu mai poate fi dirijat, aşa cum era cel dinainte (de fapt cum eram toţi înainte). El are acces la nenumărate şi neaşteptate preocupări care îl pot îndepărta de la învăţarea şcolară, dacă aceasta nu-l atrage în nici un fel. De asemenea sistemul închis de dinaintea libertăţii obţinute în 1989, limita şi responsabilitatea cadrului didactic în ceea ce priveşte realizarea elevului său ca viitor cetăţean, căci structura societăţii nu promova lupta competiţională, ci elogia cu precădere uniformizarea globală a tuturor cetăţenilor.

          Prin urmare, personal, consider prioritar să găsesc noi modalităţi de abordare a activităţii didactice, care să îi implice efectiv pe copii la propria formare, realizând o cât mai trainică învăţare, de care să se folosească în anii viitori.

          Participarea activă a elevilor la orice etapă a formării lor nu este însă simplu de realizat şi aici voi îndrăzni să reclam mai întâi conservatorismul la care multe dintre cadrele didactice nu pot şi nu vor să renunţe, negând cu sinceră convingere eficienţa metodelor activ – participative, iar, mai apoi, şi dificultăţile pe care le ridică aplicarea acestor metode. Pentru a nu lăsa în confuzie, voi preciza că dificultăţile care sunt încă piedica folosirii strategiilor activ – implicante pentru elev sunt de două feluri: materiale – costul materialelor trebuie suportat de obicei de cadru didactic şi conjuncturale – impun o foarte precisă coordonare, altfel se creează dezordine, gălăgie, impresie de indisciplină –  situaţii care atrag după sine respingerea folosirii lor de către dascăli. 

          Personal nu mă pot mândri nici eu că am acceptat folosirea învăţării active foarte uşor, mă număr însă printre cei care au experimentat mai târziu şi au acceptat eficienţa lor, ca urmare a rezultatelor care m-au surprins prin efectul benefic produs.

Dintre metodele pe care le-am folosit frecvent sunt cele în care procesul de învăţare are  loc în grup, deoarece învăţarea împreună cu alţii este stimulativă. Odată ce au învăţat să coopereze între ei ( pentru că şi atitudinea de a-i accepta pe ceilalţi ca egali este destul de complicat de indus copiilor, având în vedere că individualismul şi chiar egoismul este, la această vârstă foarte accentuat), participarea la procesul învăţării devine motivantă în primul rând datorită impresiei de activitate liberă, lipsită de presiunea responsabilităţii personale. În vederea realizării unei sarcini de grup, copiii colaborează reciproc, ideile proprii pot fi modificate în lumina noilor experienţe, elevul simţindu-se apreciat şi important pentru grup. Enumăr metodele pe care le-am aplicat ca lucru interactiv de grup: Braistorming–ul, Explozia stelară, metoda R.A.I., metoda predării/învăţării reciproce, învăţarea dramatizată, metoda învăţării pe grupe mici(având în vedere efectivul mic al clasei, deseori apelez la împărţirea în grupe de trei elevi), metoda ciorchinelui, metoda ,,copacul ideilor”, ,,Turul galeriei”, metoda cubului şi am încercat să abordez şi metoda sinecticii, cu rezultate încurajatoare.

          Aceste metode sunt accesibile elevilor de clasa a II a şi le-am desfăşurat la limba română, la matematică, la cunoaşterea mediului, la opţionalul clasei şi chiar la educaţie plastică în însuşirea cunoştinţelor teoretice. Prin urmare aria de aplicabilitate poate cuprinde aproape orice disciplină de studiu şi odată însuşit traseul desfăşurării metodei, dispare şi  efectul de dezordine deranjant. De asemenea obţinerea de  performanţe într-un mod plăcut şi lipsit de stres-ul responsabilităţii individuale i-a determinat pe elevi să respecte condiţiile de disciplină în dorinţa de a repeta experienţele trăite. Adaug însă că, responsabilitatea individuală nu a fost eludată prin acest tip de activităţi, ci, dimpotrivă, a fost asumată de către elevi pe măsură ce  conştientizau că orice contribuţie a lor contează şi este apreciată şi de către colegi şi de către învăţător. Nu voi face însă uz de idealism în exces, spunând că nu au fost şi cazuri de eşec, au fost destule de situaţii de invidie între copii, tendinţa unora de a-şi apăra poziţia, respingându-i pe ceilalţi a făcut deseori obiectul regândirii scenariului aplicării metodelor, a formării grupelor, a distribuirii sarcinilor, a modului de apreciere şi corectare, chiar a evaluării propriu-zise.

              Metoda cea mai eficientă folosită de mine la clasă a fost  metoda ,,Ştiu / vreau să ştiu / am învăţat. Este  metoda prin care am reuşit să-i învăţ pe elevi să lucreze în perechi cu rezultate deosebite. Din efectele folosirii acestei metode primul a fost cea de natură atitudinală faţă de colegi în domeniul cooperării şi ajutorului reciproc, iar cel de-al doilea, la fel de important, a fost progresul pe care elevii l-au făcut în domeniul învăţării individuale, al dobândirii încrederii în forţele proprii.

          Metoda cea mai îndrăgită de elevii mei a fost însă ,,Turul galeriei”, deoarece plăcerea de a aprecia cum au rezolvat ceilalţi sarcinile de lucru şi posibilitatea de a-şi exprima o judecată de valoare, îi motiva să lucreze cât mai repede şi cu dorinţa de a avea cele mai bune comentarii din partea celorlalte grupe. Recunosc însă că folosesc rar această metodă, deoarece este costisitoare ca timp, iar a grăbi elevii înseamnă a anula chiar scopul folosirii ei.

             Deşi am făcut pledoarie pentru folosirea cât mai intensă a metodelor active, susţin cu convingere că folosirea metodelor tradiţionale nu trebuie eliminată niciodată, ele fiind în continuare baza cea mai solidă în orice strategie, scenariu sau activitate de învăţare şcolară.  Ele trebuie combinate cu folosirea celor active printre altele şi pentru a evita monotonia sau lipsa de interes a elevilor. De fapt lipsa de interes a elevului de azi este tot mai des reclamată de dascăli ca fiind principala cauză a scăderii randamentului şcolar, iar lipsa de interes sau plictiseala este strâns legată de lipsa animaţiei dintr-o oră. Am putut observa că elevii sunt altfel antrenaţi în orele în care folosesc şi metode active şi se implică cu mai mult interes, lucrează motivat. De asemenea metodele interactive asigură elevilor condiţii optime să se afirme atât individual, cât şi în echipă. Spre exemplu, unii elevi cu dificultăţi de învăţare, care au fost mai reţinuţi, au reuşit să fie mai stăpâni pe ei, au prins curaj să-şi exprime propriile idei, să le compare cu ale celorlalţi colegi de grup, să fie dispuşi să înveţe unii de la alţii fără să se critice sau să-şi subaprecieze capacităţile, cu alte cuvinte să se integreze în colectivitate şi să se simtă utili şi responsabili în cadrul grupului.

         

În încheiere aş adăuga că singura modalitate de a aprecia cu adevărat necesitatea folosirii acestor metode ar fi să fim pentru o zi în locul elevilor noştri la orele pe care le ţinem noi şi să descoperim singuri câte din lecţiile pe care le facem nu ne plac, ne obosesc peste măsură, nu le înţelegem rostul, nu ne place să fim numai executanţi, ne e ciudă pe învăţător/învăţătoare şi atunci am realiza cât de importante sunt aceste noi abordări ale învăţământului. Şi cum asta nu e posibil, recomand să se discute cu un fost elev la modul sincer şi se va vedea că multe din cele făcute de noi au rămas fără nici un ecou  acolo unde eram siguri că am creat o simfonie…

 

                                                       

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Mai 2011 în Pasiuni

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: