RSS

Tudor Arghezi – „Testament”

27 Mai

 TESTAMENT

         pledoarie pentru Tudor Arghezi –


      Puţini scriitori români pot sta alături de Tudor Arghezi în ceea ce priveşte vastitatea operei sale, iar din rândul poeţilor, nici un altul nu se poate măsura cu întinderea şi varietatea liricii argheziene. Mare poet, prozator, pamfletar, romancier, dramaturg, traducător din literatura universală, Arghezi surprinde mai ales prin bogăţia registrului tematic, care sparge toate tiparele, forţând extremele opuse ale acestora. Pasionatul în ale ,,cetitului de carte” poate găsi în universul arghezian orice lume, orice vârstă, orice trăire omenească posibilă, rămânând surprins şi fascinat deopotrivă de geniul discret al făuritorului de ,,cuvinte potrivite”.

Din păcate, ca multe alte greşeli din lumea noastră prozaică, Arghezi a fost şi mai este încă prezentat nepotrivit şi forţat, văduvind nu recunoştinţa ce-i suntem datori, cât nepriceperea de a ne folosi cum se cuvine de înţelepciunea lăsată cu generozitate de el pentru noi, cei care-i urmăm. O prea riguroasă cerinţă de interpretare, aproape canonică, o blocare a dreptului de a ne pune în acord personal cu mesajul lăsat deschis pentru fiecare,  ne-a îndepărtat de acest poet care a surprins, cum puţini au reuşit, firea şi simţirea atât de diversă a omului.

Arghezi a scris pentru fiecare, limbajul lui poate fi interpretat de fiecare după universul personal. A impune unei anume vârste interpretarea alteia nu este lămurire, nici educare, este similar cu închiderea uşii prin care vine lumina. Asta, din cauză că Arghezi este un poet şi un scriitor de dimensiuni proteice, dificil de recunoscut după stil, după tematică, după limbajul folosit, el scriind pentru toată gama de suflete, caractere şi măsură de minte. Este ca şi cum personalitatea lui se compune din mai multe tipologii, care scapă intuiţiei de cititor erudit, obişnuit a-şi mulţumi oarecum orgoliul personal de a şti totul, fără rest  De altminteri, poate că efectul acesta este firesc, el însumând şapte decenii de viaţă creativă, din care răzbate cunoaşterea vieţii, în general, şi a rostului omului pe pământ, în special, mai exact a omului care a trăit aproape tot ce poate fi trăit.

Găsim în opera argheziană alint şi duioşie pentru lumea inocentă a copilăriei şi, deopotrivă, a celor mici, nevinovaţi şi neputincioşi; găsim acordurile grave ale marilor întrebărilor filozofice despre eternele problematici ale lumii lăuntrice ale omului; găsim zbuciumul ros de întrebări şi remuşcări al celui care se simte într-o permanentă căutare a întâlnirii cu Dumnezeu, întâlnire care îi scapă totdeauna când este mai aproape de ea; găsim marea luptă istorică a socialului, sub toate formele posibile: răzvrătire, neputinţă, amărăciune, înălţare şi cădere a omului şi a neamului; găsim, de căutăm şi ne deschidem sufletul, povaţa ducerii darului zbuciumat, dar nepreţuit al vieţii între cei cu care ne-a fost dat să trăim şi pe care trebuie să-i îngăduim.

Personal, dintr-un episod deloc planificat al vieţii mele, descopăr acum un Arghezi pe care nu l-am cunoscut, sau mai degrabă nu l-am înţeles şi nu l-am primit în sufletul meu aşa cum mi l-au arătat alţii cu mulţi ani în urmă.  Faţa lui era acoperită atunci tocmai de felul în care am făcut cunoştinţă cu el, a rămas un străin căruia nu i-am văzut nici zâmbetul, nici lacrima, nu i-am simţit nici bucuria, nici umilinţa, nici grija, nici oftatul.

Adolescentul din mine nu putea pune semnul egal între cel care a scris uşoarele şi duioasele poezii despre furnici, greieri şi albine cu cel care a cioplit scrâşnit  în piatra conştiinţei naţionale un ,,testament”. Din el mi-au rămas şi mie atunci, cum rămân şi altora azi mult cunoscuta expresie ,,bube, mucegaiuri şi noroi”.

            ,,Testament”  este ,,arta poetică” cea mai cunoscută din literatura română, a fost simţită ca o poezie programatică şi interpretată ca atare: poezia care prezintă problemele de ideologie literară şi tehnică artistică, fundamentale pentru înţelegerea operei poetice argheziene. Ea trebuie interpretată mai întâi aşa, înţeleasă şi asimilată în primul rând din acest unghi. Fără să-mi amintesc exact, am bănuiala că tocmai acest ,,trebuie” m-a îndepărtat de poezia pe care, recitind-o de curând, m-a răscolit până la lacrima de care, laşă, mi-ar fi fost ruşine s-o arăt şi altora.

            Şi aşa, fără constrângerea că va trebui să înţeleg ce au înţeles alţii înaintea mea, am primit poezia cu sufletul şi gândul deschis larg şi liber. Şi am înţeles un poet la care am să mă întorc deseori când oamenii reali nu au timp sau îngăduinţă pentru mine.

            De la început intri într-o legătură directă cu poetul ,,Psalmilor”, pentru că simţi că testamentul este pentru tine, pentru cel care îl citeşti. Ideile curg unele din altele, se îmbrăţişează strâns pentru a te chema să te opreşti, să asculţi, să crezi, să simţi. Să simţi nu poetul, din care, modest, nu va rămâne decât un nume ,,adunat” pe o carte, ci să simţi mereu ,,seara răzvrătită” lăsată spre încercare omului trecător de pe pământul pe care calci şi trăieşti. Numele este cel care, prin testament, te leagă să vezi prin lumina neclară a acestei continue seri, legătura cu ,,străbunii mei” şi istoria lor, pe care nu o poţi separa de viaţa de ,,râpi şi gropi adânci”. Adâncimea istoriei se adună în toată umilinţa ei amară, în care vezi suitul greu, ,,pe brânci” al ,,bătrânilor mei”. Plasticitatea imaginii este monumentală: neamul tău este acesta care s-a târât aşa, bătrânii lui Arghezi sunt bătrânii tăi, pe care nu mai ai cum să-i alini, să li te închini, dar ai cum să-i ştii măcar, să nu întorci capul a ruşine de trecut.

            Citind prima strofă ştii că şi tu eşti ,,fiul” pentru care ,,cartea testamentului” este o treaptă, pe care, mai apoi, dacă nu ştii să o aşezi ,,cu credinţă căpătâi” nu ai să poţi cuprinde cu mintea şi sufletul ,,hrisovul cel dintâi, al robilor cu saricile pline /De osemintele vărsate…”. Impresionant de simplu, domnul Arghezi, alege să folosească în loc de ,,oase” cuvântul ,,oseminte”, prin această intuire nu rezolvă o problemă de metrică ( pentru care se cunoaşte că nu a avut o prea mare preocupare), ci a creat o aură de sfinţenie tăcută pentru  neamul a cărui viaţă a semănat cu o lume de bătrâni, cărora li s-a refuzat tinereţea.

            Dacă în primele două strofe, poetul pare a fi un intermediar între străbunii istorici şi ,,fiul” multiplicat în fiecare dintre urmaşi, din strofa  a treia îl găsim în dublă ipostază: încorporat în trecut, alături de ,,bătrâni” şi în postura de truditor neobosit în a arăta frumuseţea nevăzută a tot ce înseamnă rădăcinile de neam, vorbă, faptă.

De o originalitate frapantă, întreaga poezie este scrisă în structuri lingvistice obişnuite, care alternează cu structuri noi, neaşteptate, cuvintele fiind luate din vocabularul fundamental arhaic, iar exprimarea pare venită de altundeva. Imaginea ,,să schimbăm…sapa-n condei şi brazda-n călimară” este, în acelaşi timp, şi foarte concretă şi foarte plastică. Prin ea poetul deschide o altă perspectivă în poezie: cea care explică motivaţia testamentului, şi anume ,,cartea”, în sensul luminării, la care au contribuit strămoşii şi, din nou, întoarcerea la trecut face referire la valoarea prin suferinţa şi truda seculară a ,,bătrânilor”: pentru această luminare întru ştiinţa cărţii ,,Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani.” Remarcabilă este aici structura inedită a topicii al celui de-al doilea vers, prin care sensul trimiterii obiectului este atribuit simultan către doi subiecţi: truda este deopotrivă a bătrânilor, dar şi a întreg trecutului, a ,,sutelor de ani”. De asemenea  termenul ,,plăvani”, altul decât posibil ,,boi” sau ,,tauri”,  are o conotaţie caldă care trimite automat către legătura dintre strămoşii noştri şi animalele blânde, cu care şi-au împărţit şi alinat viaţa grea.

            Astfel, poezia se ordonează de aici încolo în jurul ideii de carte, învăţătura de carte, care preia toată încărcătura experienţială şi spirituală a poporului. În acest sens poetul creează o perfectă identitate între munca brută şi munca intelectuală, prima fiind cea care o generează cu lungi şi grele sacrificii pe cea de a doua, ,,cuvintele potrivite” sunt esenţa ,,îndemnurilor pentru vite”, din care, tot prin trudă, ,,frământate mii de săptămâni”, poetul iveşte ,,leagăne urmaşilor stăpâni”. Imaginea este paradoxală, deşi poate trece uşor neobservată: beneficiarii ,,testamentului” nu mai sunt ,,robi cu saricile pline/ De oseminte…”, sunt ,,stăpâni”, sunt liberi. Pentru aceşti tineri stăpâni care au luat locul bătrânilor poetul  trudeşte, scoţând la iveală esenţa întreagă a neamului, prea mult timp ascunsă sub masca obidirii şi încrâncenării. este partea cea mai sensibil-frumoasă a poeziei, în care domnul Arghezi concentrează în imagini absolut paradoxale prin simplitatea limbajului valoarea poeziei, în special, şi valoarea culturii de neam, în general. Transformarea din banal sau urât în frumos şi măreţ este posibilă numai prin puterea cuvântului căutat adânc şi bine ales: ,, graiul lor

cu-ndemnuri pentru vite” a fost preschimbat în ,,versuri şi icoane”, ,,zdrenţele” sărăciei şi nevoilor  au devenit ,,muguri şi coroane”, iar veninul s-a ,,preschimbat în miere”.

            Alături de elogiul pe care poetul îl aduce discret poeziei, se subînţelege şi cel adus graiului,

           

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Mai 2011 în lecturi

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: